Cecilia Benedicta Pavel
După 1957 încep să se afirme în componistica românească orientări stilistice noi. Wilhelm Berger a făcut parte, alături de alți creatori precum Pascal Bentoiu, Nicolae Beloiu, Dumitru Capoianu sau Theodor Grigoriu, care au abordat o estetică apropiată de cea enesciană, din direcția „modernului moderat”, căutând echilibrul între vechi și nou, între principiile folclorului românesc și tradiția simfonică universală (mai ales pe linia franceză)[1].
Pe de altă parte, Berger se înscrie pe o direcție teoretică originală, afirmată începând cu 1960, care acorda o importanță sporită sistematizării procedeelor și mijloacelor componistice. Preocuparea accentuată pentru sistemul modal îl alătură pe Berger (cu volumul Dimensiuni modale, 1979) unor colegi de breaslă precum Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Myriam Marbé, Dan Constantinescu, Doru Popovici, Cornel Țăranu, Tiberiu Olah, Theodor Grigoriu, Adrian Rațiu[2]. Cu argumente solide și logice, Berger transpune șirul lui Fibonacci în muzică, generând specii de moduri, dar și o teorie a coralurilor integral cromatice. În 1951, înainte de a publica aceste studii, compozitorul își pusese în practică teoria, din care a rezultat un ciclu de cânturi imnice pentru soprană și orgă, Lobgesänge in der Nacht, pe versuri de Maria Scherg. Asemenea îmbinări armonioase între compoziție și teoretizarea ei amintesc de practici anterioare ale unor predecesori – Paul Hindemith, Olivier Messiaen, Arnold Schönberg (prin modurile integral cromatice, cu cele patru forme de prelucrare ale acestora). Integrarea, însușirea și personalizarea unui anumit tipar de gândire ilustrează la compozitorul român logica sa combinatorică complexă. Scrierile teoretice asupra fenomenului modal sunt completate de o serie consistentă de volume de analiză stilistică și estetică, arcuită de la perioada barocului la cea modernă sau de sistematizarea unor genuri și forme muzicale (sonata, cvartetul, simfonia)[3].
Creația lui Berger cuprinde peste 100 de opusuri în aproape toate genurile (cu excepția operei), dintre care 24 de simfonii și 21 de cvartete de coarde[4]. Printre ele se numără compoziții distinse pe plan internațional: Sonata pentru vioară solo op. 24 a câștigat Premiul Prince Rainier III de Monaco (Monte Carlo, 1964), Cvartetul de coarde nr. 6 Epos a obținut Premiul I la Concours international de composition d’oeuvres pour Quatuor à cordes (Liège, 1965), iar Concertul pentru vioară și orchestră, Premiul I la Concours international Reine Elisabeth de Belgique (Bruxelles, 1966).
Instruit în zona instrumentelor cu coarde (vioară, violă), Berger a acordat o importanță semnificativă conceptului melodic și țesăturilor polifonice. Dubla ipostază de interpret (violist și organist) s-a reflectat în compozițiile sale prin preferința pentru anumite genuri: simfonia, cvartetul de coarde și concertul instrumental, pe de-o parte, asimilate ca fundamente ale muzicii clasice, iar muzica pentru orgă și cea vocal-simfonică, pe de altă parte, dezvăluind dimensiunea profund religioasă a autorului pe linia protestant-bachiană[5].
Creația de simfonii este monumentală. Asemeni lui Dimitrie Cuclin, Berger a atribuit subtitluri simfoniilor sale, grupându-le chiar în cicluri programatice: Dimensiuni deschise (de la numărul 16 la 21) și Dimensiuni finite (de la numărul 22 la 24). Concepute pe parcursul a trei decenii, acestea reflectă o întreagă evoluție. Simfonia nr. 6 Armonia aplică teoria modurilor proporționale în sinteză cu tehnica serială, în Simfonia nr. 7 Energia, compozitorul apelează, la nivel arhitectural și tematic, la principii matematice. În Simfonia nr. 14 BACH se naște o tensiune din antiteza dintre vechi și nou[6]. Aici, procedeele componistice moderne – eterofonia, resursele modale sau seria dodecafonică – se împletesc cu polifonia bachiană în elogiul adresat compozitorului german[7].
Gândirea componistică a lui Berger alege în actul creator forme de tradiție precum passacaglia, fuga, coralul, toccata, variațiunea pe care le grefează în corpul unui modalism modern. În același timp, fundamentarea arhitectonică clasică se împletește mereu cu forme improvizatorice în unități supraordonatoare diverse, dar echilibrate.
Cvartetul a fost un crez al său pentru că era „un gen de esență a muzicii, (…) un mare laborator al istoriei, (…) memoria vie a tuturor tehnicilor de vârf”[8]. Nu întâmplător, în propriile compoziții, Berger a creat o punte între cvartet și simfonie: cvartetele sale au expus anumite problematici care s-au amplificat ulterior în simfonii[9].
Berger a dedicat orgii un număr semnificativ de opusuri, cu titluri importante (Sonata pentru orgă solo op. 58, 1979, Fantasia pentru orgă solo op. 72, 1986). Orga a fost integrată chiar și în simfoniile sale, fie în ipostază solistică (Simfonia nr. 10 pentru orgă și orchestră op. 47, Simfonia nr. 18 pentru orchestră de coarde și orgă, op. 77), fie cu rol acompaniator (Simfonia nr. 5 Muzica solemnă, Simfonia nr. 9 Fantasia).
Influențat de scrierile filosofice, muzicianul concepea timpul drept o „concretizare a infinitului”[10], particularitate care îngreuna transmiterea mesajului către un public mai puțin avizat. Infinitul apare ca o marcă a compozitorului, prezentă în lucrări muzicale, dar și în scrieri despre muzică: studiul său despre „melodia infinită”, titlul programatic al Simfoniei nr. 20, Cânturi infinite, sau ca indicație de tempo cu caracter semantic, Largo, infinito e sensibile, din finalul Cvartetului de coarde nr. 3.
Preocupat constant de sistematizare, ordine și armonie, Berger a creat un sistem de compoziție independent, bazat pe sinteza între elementele arhitecturale baroce, clasice și un limbaj modal de factură modernă. Dintre construcțiile polifonice, contrapunctul se numără printre procedeele utilizate cu măiestrie, compozitorul acordând permanent o importanță sporită factorului melodic, iar anvergura și monumentalitatea discursului pot fi asociate cu profunda asimilare a tradiției structurale, care se reflectă și în combinațiile de forme fixe și improvizatorice utilizate în creația sa.
Spirit echilibrat, clasic, Wilhelm Georg Berger a armonizat imboldul componistic cu discursul despre muzică. Pentru el, „compoziția muzicală se axează pe știința și intuiția inventatorului de muzică de a conferi expresie, frumusețe, putere de comunicare și sens artistic unei materii sonore pătrunse și dominate de spiritul ordinii necesare și, în esența ei, potențial valorificabilă pe calea actelor de creație”[11].
[1] Valentina Sandu-Dediu, Muzica românească între 1944-2000, Editura Muzicală, București, 2002, p. 25.
[2] V. Sandu-Dediu, p. 57.
[3] V. Sandu-Dediu, p. 56.
[4] http://433.ro/wilhelm-georg-berger/, accesat pe 21 martie 2018.
[5] Valentina Sandu-Dediu, Muzica nouă între modern și postmodern, Editura Muzicală, București, 2004, p. 164.
[6] Valentina Sandu-Dediu, „Înainte și după neoclasicism: Max Reger și Wilhelm Georg Berger”, în volumul În căutarea consonanțelor, p. 52.
[7] vezi Adrian Rațiu, în interviul semnat de Despina Petecel, Muzica, 2/1991, p. 2.
[8] Wilhelm Georg Berger, în interviul realizat de Laura Manolache, publicat în volumul Șase portrete de compozitori români, Editura Muzicală, București, 2002, p. 19.
[9] Monica Cengher, „Constante și deschideri în cvartetele de coarde ale lui Wilhelm Georg Berger (I)”, Muzica, serie nouă, 1/2010, p. 9.
[10] Pascal Bentoiu, „In memoriam Wilhelm Berger”, Muzica, serie nouă, 2/2004, p. 140.
[11] Wilhelm Georg Berger, Dimensiuni modale, Editura Muzicală, București, 1979, p. 271.