Antigona Rădulescu
Între compozitorii activi la sfârșitul anilor ’50 în România se numără și Theodor Grigoriu. Alături de alți confrați, precum Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu, Georg Wilhelm Berger, Grigoriu și-a hrănit combustia interioară din tradiția muzicală națională și europeană pe care a continuat-o în datele modernității. Un filon important al gândirii sale l-a reprezentat componistica enesciană față de care s-a simțit extrem de apropiat. De la admirație la cunoașterea deplină a operelor lui George Enescu, modelul și-a răsfrânt reflexele într-un fel sau altul în alegerile pe care le-a făcut în propria-i operă. Răspunsul său la problema evoluției componisticii românești, o temă de dezbatere importantă în discursul despre muzica românească, a fost realizarea echilibrului între tradiția simfonică universală și principiile preluate din folclorul românesc. În fine, în anii ’60, Theodor Grigoriu este antrenat în orientarea către lumea modală (în compoziție și în prime demersuri teoretice), la fel ca alți muzicieni (printre ei, Ștefan Niculescu, Adrian Rațiu, MiriamMarbe, Dan Constantinescu, Doru Popovici, Cornel Țăranu, Tiberiu Olah)[1].
Un succint portret nu ar putea ocoli câteva atribute ale personalității sale: echilibrul, căutarea perfecțiunii, tenacitatea, puterea de muncă. Era un artist având „cultul expresiei sensibile a unui stil confesiv și confesional totodată” (Ulpiu Vlad[2]). A armonizat acribia cu tendința spre visare, ideea cu realizarea în concretețea sonoră, calculul cu simțirea. A fost considerat un „poet al sunetelor și un sound-master al poeziei” (Liviu Dănceanu[3]). Lucrările sale se evidențiază prin „expresie acustică optimă”, „imaginație instrumentală debordantă”, „expresie grafică impresionantă” (Dan Dediu[4]).
Preocuparea declarată pentru definirea și transpunerea în muzică a etosului românesc este una din constantele cele mai evidente. Consonează cu ideile poetice și filosofice ale lui Eminescu, Blaga, Hasdeu, Iorga[5]. În elementele folclorului și ale muzicii bizantine Theodor Grigoriu găsește sursa pentru substanța muzicală și uneltele de tehnică componistică. Stilul folcloric vădit în primele lucrări (Pe Argeș în sus, Trei cântece de păstor) va fi urmat de maniera enesciană de creare a unui folclor imaginar și de atingerea pragului superior al etosului prin esențializarea unei gramatici specifice (în titluri ca Pastorale și idile transilvane, Columna modală, Partita a sonar, Cele patru anotimpuri). Columna modală, de pildă, se organizează după modelul baroc (preludiu și fugă) conceput de Bach în Das Wohltemperierte Klavier, prin alăturarea în perechi a pieselor curpinse într-un ciclu scris pentru pian. Ea problematizează atitudinile din spatele fiecărui binom astfel constituit (aflat mereu între libertate și rigoare), sprijinindu-se pe folosirea unor moduri simple cu potențial în inventica melodică, pe tehnica contrapunctică inspirată de polifoniile flamande, venețiene, în același timp pe caracteristicile tradiției orale românești în melodie[6]. Mecanismul întoarcerii în timp funcționează și în alte piese: Vivaldi oferă impulsul pentru Cele patru anotimpuri, o lucrare concertantă pentru vioară, în care se amestecă sonorități de ansambluri ardelenești, de taraf, colindători, călușari[7], iar primatul melodiei decurge din suportul modal flexibil. Poeticii specificului românesc i se asociază și tehnica eterofonică, utilizată de Grigoriu timpuriu, încă din 1960 (în Omagiu lui George Enescu). Filonul muzicii bizantine este la rândul său o altă cale de atingere a etosului muzical românesc. Mai multe opusuri vor ipostazia întâlnirea cu acest strat vechi românesc (în Concertul pentru vioară, sonatele pentru vioară cu pian/ vioară solo, 33 psalmi, Elegia Pontica, Trilogia „Bizanț după Bizanț”) și vor alcătui un areal mai extins cu parfum balcanic (Variațiunile simfonice pe o temă de Anton Pann îmbină sursele bizantine, muzica de strană, folclorul orășenesc, muzica populară românească și occidentală, mai ales germană și austriacă de-a lungul a șase tablouri contrastante).
Mai multe idei originale se desprind din parcurgerea operei lui Theodor Grigoriu. La nivelul scriiturii ies în evidență câteva atribute – modalitatea de tratare prin stilizare a ritmurilor și tiparelor melodice inspirate din folclor, invenția și concizia la nivelul detaliului melodic, alegerea anumitor intervale pentru construirea tensiunilor și relaxărilor, rafinamentul armoniei modale și tonale, varietatea sistemelor ritmice, finețea în folosirea momentelor de rubato, alternanța sistemelor ritmice, asocierea cu forme mai libere sau apropiate de tiparele clasice[8]. Este atras deopotrivă de exprimarea monumentalității în muzică (vezi frescele impresionante din oratoriul Canti per Europa) și a esențelor concentrate (ca în ciclul extins de lieduri pe versuri de Șerban Codrin, unite sub genericul Haikai). Cu seria „ondulată” pe care o găsește în jocul permutărilor celor 12 sunete construiește muzici pe care le pune în legătură cu alte zone tematice – meditații la vastitatea cosmosului (Vis cosmic), misterul mediului acvatic (Vocalizele mării – simfonie corală pentru 24 de voci soliste) sau problematica timpului muzical, existențial, cosmic, metaforic[9] (Poeți și abisul timpului – ciclu de lieduri). Folosește pentru scriitura orchestrală „tehnica fasciculelor sonore” – tip de textură de timbruri, sunete, intensități (întâlnită în muzica lui Luigi Nono) pe care însă compozitorul român o extrage din întrețeserea sonoră a isonului bizantin (tehnica este aplicată prima dată în Elegia Pontica apoi în Canti per Europa, Vocalizele mării, etc.). Extinde posibilitățile timbrale ale viorii, instrument asupra căruia s-a aplecat în numeroase lucrări camerale și orchestrale, prin noi moduri de atac și utilizări ale coardelor. Inventează „portativele trunchiate”, ingenioasă modalitate de regie a planurilor discursului muzical (folosite în Elegia pontica, Canti per Europa, Vocalizele mării).
Theodor Grigoriu a excelat și în muzica de film și teatru (a colaborat la nu mai puțin de 20 de filme și multe alte piese de teatru). A dezvoltat aici lumi stilistice diverse, coerente. Indiferent de gen sau medii, muzicile sale și-au transferat într-un fel anumite calități: suflul larg, plasticitatea timbrală, calitatea de evocare plastică, versatilitatea expresivă. Între aceste esențe s-au încadrat la Theodor Grigoriu metafora cuvântului, forța imaginii și inefabilul muzical.
[1] Valentina Sandu-Dediu, Muzica românească după 1944, Editura Muzicală, București, 2001, p.57.
[2] „Energie purificatoare”, în Theodor Grigoriu (1926-2014) (ed. Mihaela Marinescu), Editura Muzicală, 2016, p.52.
[3] „Poezia muzicii”, în Theodor Grigoriu (1926-2014), p.75.
[4] Dan Dediu „Acribie și visare”, Theodor Grigoriu (1926-2014), p.73.
[5] D. Dediu, p.74.
[6] V.Sandu-Dediu, p.122.
[7] Theodor Grigoriu, Muzica și nimbul poeziei, Editura Muzicală, București (ed. 2015), p.103.
[8] V. Sandu-Dediu, p.122.
[9] Th. Grigoriu, p. 110