Antigona Rădulescu
Coleg de generație printre alții cu Pascal Bentoiu, Georg Wilhelm Berger, Theodor Grigoriu, Carmen Petra Basacopol, Felicia Donceanu, compozitorul Dumitru Capoianu împărtășește cu aceștia afinități și alegeri în propria creație: continuarea în modernitate a tradiției muzicale occidentale, folosirea deopotrivă a modurilor și a totalului cromatic în tehnica de compoziție. Însăși personalitatea sa versatilă, înclinată spre umor și ironie și-a lăsat amprenta în muzica pe care a scris-o – diversă ca expresivitate, genuri, scriitură. A compus cu aceeași apetență muzică simfonică, vocal-simfonică, de cameră, corală sau vocală și o consistentă muzică de film și teatru. În câteva rânduri, impulsul creator a fost ajutat de momente faste din biografia sa. Teatrul Național, unde a activat de tânăr ca violonist în orchestră, a fost, după cum mărturisește compozitorul, locul care i-a dat „gustul, sensul teatrului”[1]. Așa s-au născut muzicile pentru piese de Carlo Goldoni, Victor Hugo, Max Frisch, Alexandre Dumas, William Shakespeare, muzicile pentru teatrele de revistă (Broadway-Melodie, Cabaretissimo), musicaluri (Dragostea prințesei, Povestea soldățelului de plumb, Cenușăreasa), scene de balet și suite coregrafice (Drumul oțelului, Oameni în frac, Metropolis). Oportunitatea de a intra în lumea cinematografiei s-a finalizat în coloanele sonore a cca. 70[2] de de filme de scurt și lung metraj. (Din proiectele realizate cu regizorul Ion Popescu-Gopo se detașează seria din jurul personajului portretizat pentru prima oară în Scurtă istorie, 1957, film premiat la Festivalul Palmes d’Or de la Cannes.) A câștigat de aici maleabilitatea și plasticitatea exprimării, picturalitatea transpusă în limbajul muzical. Interesul pentru muzica de jazz întregește acest scurt portret. L-au atras la jazz, spunea Capoianu, „mișcarea, balansul”, ritmica pregnantă. Pentru el, „sensul jazzului înseamnă tocmai viața. Nu se scrie, nu se compune, se face”[3]. Iar spiritul acestui gen muzical și-a făcut simțită prezența în multe din lucrările compozitorului (în bine cunoscutele Variațiuni cinematografice, Trio pentru trompetă și doi corni, etc.).
Dumitru Capoianu a traversat de-a lungul creației sale o parte din tendințele muzicale românești din a doua jumătate a secolului trecut. A apelat de pildă la folclor, dar în sensul unor soluții dincolo de citat sau prelucrare a muzicilor orale.[4] A reluat forme ale tradiției vest-europene în paralel cu noi modelări la nivelul limbajului. Un exemplu grăitor sunt Variațiunile cinematografice care se sprijină de-a lungul a patru părți pe elementele simfonismului european, împreună cu tipologii baroce ale toccatei și fugii, interferând în același timp cu tipare stilistice de cha-cha-cha, foxtrot, într-un caleidoscop de surse și culori.[5] Aceeași lucrare poate fi luată drept etalon pentru felul în care a exploatat „toposurile gestuale specifice cinematografiei de tip film noir din anii ’30-’40, cum ar fi suspansul, urmărirea, dezvăluirea sau așteptarea”[6] învestite cu un pronunțat caracter narativ.
Întoarcerea la formele tradiției a luat adesea calea pluralismului stilistic susținut de o inventivitate fără astâmpăr. Compozitorul și-a asumat prin atitudinea „retro” și accentele neo-romantice, și accesibilitatea neo-tonalismului în ceea ce se numește „muzică de metisaj”[7], după cum nici atitudinea postromantică nu i-a fost străină (în Valses ignobiles et pas sentimentales sau lucrările pentru chitară). Într-o altă parte a opusurilor sale, Capoianu, dimpotrivă, a fost mai radical, folosind tehnici noi: a apelat la proprietățile fibonacciene în structurarea materialului sonor la nivelul melodic, ritmic, armonic, a oscilat între limbajul tonal și cel modal cu deschideri atât spre diatonic, cât și cromatic, a cochetat și cu tehnica serială (în poemul simfonic Chemări ’77, de pildă).
La fel de convingător în exprimarea liricului și a tragicului, în alăturarea caraterului dramatic stării de contemplație sau a comicului, Capoianu s-a exprimat cu dezinvoltură în oricare din teritoriile străbătute, de la miniatura corală sau instrumentală la dimensiunea mare a lucrărilor simfonice, vocal simfonice, iar verva tonului i-a marcat stilul inconfundabil.
[1] Ruxandra Arzoiu, „Interviu cu Dumitru Capoianu”, Muzica, 2/1993, p.145.
[2] R. Arzoiu, p.145
[3] R. Arzoiu, p.145.
[4] Valentina Sandu-Dediu – Muzica românească între 1944-2000, Editura Muzicală, București, 2002, p.123.
[5] Sandu-Dediu, p.159.
[6] Desiela Tătaru, Muzica de film și jazz în creația lui Dumitru Capoianu, lucrare de disertație, UNMB, 2019, p.32.
[7] Dan Dediu, „Contribuții componistice românești după 1960”, în Noi istorii ale muzicilor românești, Editura Muzicală, București, 2020, vol.II, p.406.